sâmbătă, 21 decembrie 2013

Despre Ghinga Ninei Coman

Debutul unui heteronim?!



Heteronimii nu sunt o noutate în literatură, iar când depășesc simpla funcție ludică și histrionică, ei pot indica abisalitatea și complexitatea unui anume scriitor. Cazul cel mai spectaculos este al lui Fernando Pessoa care, pe fondul unei schizoidii simbolice, și-a multiplicat și transformat în așa măsură felul de a scrie și a gândi despre lume, încât poeții de hârtie pe care i-a creat și-au pus între paranteze creatorul. De aceea, esența poeziei lui Fernando Pessoa însuși trebuie căutată acolo unde identitatea multiplă a acestuia, corelată cu poetici distincte și viziuni diferite asupra aceleiași lumi, emană un cosmos scindat, fiecare fragment al acestuia fiind o oglindă a întregului. Să chestionezi autenticitatea scriiturii heteronime, în cazul lui Pessoa și în altele mai puțin celebre, este o pistă greșită, atâta vreme cât, de la Rimbaud încoace, poezia trecută prin filtrul modern și postmodern e scrisă de alții, iar nu de cei pe care îi putem întâlni în carne și oase.
În poezia românească, heteronimii sunt puțin frecventați, mai ales că poeții care dobândesc o oarecare consacrare și intră în vizorul rareori deformant al criticii simt nevoia firească, de altfel, de a-și propaga/perpetua stilul poetic (și prin acesta propriul nume) în mentalul și timpanele cititorilor. Ce ne facem, însă, cu un recent volum de poezie, intitulat Ghinga pe înțelesul tuturor (Charmides, 3013) și semnat de debutanta Nina Coman, volum care ne trimite, în mod fățiș, la Ghinga scrisă de cunoscutul Dan Coman? Maniera cea mai facilă de a citi acest volum constă în semnalarea similitudinilor și diferențelor de tehnică poetică și imaginar care leagă heteronimul Nina Coman de Dan Coman, și astfel în a-l deconspira, cu satisfacție detectivistă, pe adevăratul autor al cărții. Din păcate, o astfel de lectură ar prejudicia tocmai poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor, întrucât strategia folosită de Dan Coman, în confecționarea și promovarea Ninei Coman, este inteligentă și cu mize mult mai adânci, decât le-ar putea indica o receptare cvasi-superficială. Ca într-un scenariu de policier, poetul bistrițean imprimă în titlul volumului și în heteronimul Nina Coman toate urmele necesare ca el să fie numit făptașul cărții. Or, acesta nu este decât un joc regizat cu instrumentele la vedere, pentru a dezorienta cititorii și criticii literari și pentru a le da o lecție meticulos gândită. În ce măsură este mai relevant numele consacrat al poetului și gravat pe frontispiciul unei cărți, în detrimentul poeziei pe care o scrie? Unei poezii valabile estetic i se recunoaște valoarea dincolo de numele celui care a scris-o? Critica și cititorii sunt mai îngăduitori cu un volum slab, publicat de un poet cunoscut, și mai intransigenți cu un debutant? Dacă Dan Coman ar fi semnat Ghinga pe înțelesul tuturor, alta ar fi receptarea acestei cărți?
Dincolo de caracterul ludic al heteronimilor, scriitorii care semnează cărți cu alte nume, fără să recunoască neapărat public lucrul acesta, caută în fond o reinventare continuă a propriei literaturi. Când asemenea proiecte sunt duse la bun sfârșit, iar literatura scrisă sub heteronimi rezistă oricăror rigle estetice pe care, în mod vigilent, i le-am aplica, este irelevant să microscopăm rațiunile care au condus spre o astfel de literatură. De aceea, poezia Ninei Coman trebuie înțeleasă și receptată strict ca poezie a Ninei Coman, așa cum Ricardo Reis este singular și are o identitate clar definită sub patronajul poetic al lui Fernando Pessoa. Dacă procedăm în caz contrar și prioritară este regăsirea/suprapunerea poeziei lui Dan Coman în/peste universul Ninei Coman, riscăm să cădem în ispită și să trecem cu vederea forța de necontestat a poemelor din Ghinga pe înțelesul tuturor.
Fără să epateze și să întindă coarda registrelor confesive, Nina Coman scrie o poezie în contrast cu violența și afectarea poetelor douămiiste. Nici măcar cu Livia Ștefan, Teodora Coman și Krista Szöcs, debutante de calibru ale ultimilor ani, nu prea are nimic în comun, întrucât mecanismele simplității din Ghinga pe înțelesul tuturor funcționează la cote maxime: „într-un loc în care se aud tot mai tare/ copiii/ cineva mă numește nina./ am 40 de ani/ și nu vreau să-mi beau cafeaua cu un mort.” (p. 16).  Uneori cu cinism și cu frondă, alteori plusând ironic pe delicatețe, Nina Coman construiește un univers casnic, unde literă de lege este repetarea zilnică a acelorași mișcări și gesturi (sufocante), transcrise însă fără patetism și convulsii: „pînă se întoarce fetița de la grădiniță/ trebuie să fac curat,/ azi-noapte tatăl ei a suflat confetti/ printr-o țeavă albastră/ și a dansat cu un prosop legat la șold/ făcînd-o să se prăpădească de rîs./ [...] zgomotul se ascunde sub covor./ zgomotul se ascunde întotdeauna sub covor.” (p. 24). Tocmai simplitatea echilibrat gestionată și lipsa de stridență a imaginilor scot din banalitate poezia Ninei Coman: „stau cuminte pe un scăunel, lîngă geam,/ și aștept primăvara./ chiar acum mă așez mai bine pe scăunel/ și-mi pun lacăt pe gură/ și aștept primăvara.” (p. 37). Fără să fie minimalist, acest volum juxtapune flash-uri năucitoare peste cadre intime redate circumspect, într-o lume aparent aplatizată, care orbitează în jurul familiei și conține o mecanică precisă a dragostei (vezi poemul Grădina cu flori). Acestei mecanici îi este opus spațiul de dincolo de fereastră, unde natura este atent investigată și erotismul redevine un punct de fugă: „o nouă tehnică în care/ deschid ochii/ să-l văd cum mișcă pe deasupra mea/ ca un cal încercînd să se ridice în două picioare/ la o fereastră deschisă” (p. 27), dar vezi și poemul final în grădină. Vădit atașată unei poezii care tulbură și își apropie cititorul, fără a face exces de tehnică în defavoarea conținutului, Nina Coman folosește tăieturile în vers, acolo unde e nevoie de ele ca să transpună o anume pulsație interioară, iar când simte că reveriile suprarealiste nu prejudiciază poemul, nu se sfiește să le transcrie: „mă aplec peste pervaz:/ un fluture cît un cîine plutește prin parc” (p. 41) sau „prin livezile mici/ am văzut pentru o clipă/ delfinii înălțîndu-se din pămînt și/ lovind cu cozile lor/ cîteva mere.” (p. 53).
 Lumea și poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor sunt atât de migălos create, cu o mânuire deopotrivă rațională și senzorială a versului, încât cititorul nu poate scăpa neelectrizat din paginile acestei cărți, „până la capăt” și de „la capăt”. Sunt, de fapt, poeme fără cusur, care paradoxal ating cu ușurință adâncimea ideatică și afectivă, printre rufăria, cafeaua băută zilnic și țigările fumate în exces de Nina Coman, soție de poet. Cititorului i se oferă securitate în acest volum, fiind, în același timp, permanent provocat să-și problematizeze într-o nouă lumină viața de cuplu și de familie. Doar cei care caută simplitatea în alt gen de poezie (și, poate, un alt fel de simplitate) ar putea să găsească hibe acestui volum care mizează pe o punere inedită în scenă a sensibilității, reușind astfel să absoarbă chiar și ultimul gram de empatie. Două sunt poemele de rezistență, cu un rafinament rar întâlnit în poezia actuală (grădina cu flori și în grădină), cel din urmă fiind aproape o Cântare a Cântărilor, reformulată cu un limbaj poetic care nu e la îndemâna oricui: „pentru a ieși din dragoste nu există/ decît metode didactice/ așa că lasă-ți părul pe umeri și vino./ umblă desculță. Nu încetini în dreptul casei,/ te du mai încolo,// unde-au crescut margarete, iar căldura de vară/ stă ca o cîrpă-ntre buruieni,/ jumătate-n pămînt, jumătate uscată și plină de urme.” (p. 69).
Este inutil să speculăm asupra autenticității acestui volum și asupra felului în care Dan Coman (și cine, alături de el, a realizat acest proiect) reușeste să contruiască verosimil identitatea feminină a Ninei Coman. Mai ales că asemenea speculații sunt un impediment în a degusta realmente poezia din Ghinga pe înțelesul tuturor, câtă vreme autenticitatea în literatură este un concept gol, pe care nici măcar realismul brut nu are fundament să și-l revendice. Spuneam că heteronimii sunt un prilej de reinventare, sau cel puțin de transformare, a poeticii unui scriitor. Iar această nevoie de-a te reinventa ca poet nu e doar consecința unui impas creator, cât mai ales tentația irezistibilă de-a nu plonja în manierism. Iată că prin Nina Coman, Dan Coman & Co au lansat o poetă care, în spiritul jocului, încă de la debut a atins o maturitate poetică, fabricată, conținută și vizată de chiar scenariul heteronimic.

(cronică apărută în revista Steaua, nr. 11-12/2013)